Cynthia Nixon: de la „Sex and the City”, la politică

Cynthia Nixon şi-a anunţat, în urmă cu două luni, decizia de a candida a fotoliul de guvernator al statului New York. Pentru unii, poate părea o veste şocantă, căci imaginea actriţei este puternic legată de rolul avocatei profesioniste, cosmopolite, din serialul de succes „Sex and the City”. E drept, şi acolo interpreta un personaj puternic, luptător, puternic ancorat în realitatea metropolei americane. Însă dincolo de imaginea afişată pe ecrane, Cynthia Nixon este una dintre femeile care au abordat hotărât lumea politicii şi a activismului.

La începutul anilor 2011, ea s-a făcut cunoscută atât pentru faptul că a sprijinit public campania privind căsătoriile de acelaşi sex (actriţa însăşi făcând parte din comunitatea gay), cât şi pentru campaniile sale privind educaţia – în cadrul cărora a criticat decizia de atunci a primarului New York-ului de a reduce bugetele instituţiilor de învăţământ. Mai apoi, nu numai că a militat, în continuare, în sprijinul comunităţii LGBTQ sau pentru accesul la educaţie, ci şi pentru drepturile femeilor, egalitatea de gen, sprijinirea victimelor hărţuirilor sexuale sau împotriva violenţei sau a armelor.

Principalul său adversar în lupta pentru funcţia la care candidează este actualul guvernator, democratul Andrew Cuomo, care ocupă acest post din 2011. „Iubesc New York-ul, şi astăzi mi-am anunţat candidatura pentru guvernator”, scrie actriţa pe pagina ei de Twitter, care, în filmul de prezentare unde apare alături de copiii săi, îşi axează campania pe probleme legate de rolul educaţiei şi pe situaţia şcolilor din New York. „Sunt mândră că am absolvit o şcoală publică şi sunt şi mai mândră că şi copiii mei merg la o şcoală publică. Mi s-au oferit şanse pe care copiii newyorkezi de astăzi nu le au. Conducătorii noştri ne dezamăgesc. Suntem acum cel mai inegal stat din ţară, cu bogăţii uriaşe dar şi sărăcie extremă”.

Ce ar mai trebui să ştim despre Cynthia Nixon? Că este o actriţă extrem de talentată, care a câştigat în 2004 premiul Emmy pentru Outstanding Supporting Actress cu rolul Miranda Hobbes din Sex and de City, dar şi câte un premiu Tony pentru Best Actress cu rolul său din spectacolul de pe Broadway„Play for Rabbit Hole” (care a câştigat şi un premiu Pulitzer) sau un Grammy , în 2009, pentru „Best Spoken Word” – album realizat pentru documentarul lui Al Gore, „An Inconvenient Truth”.

În 2006 a reuşit să învingă o boală teribilă – cancerul mamar, iar faptul că a ales să nu facă public acest lucru spune multe despre calităţile sale de luptătoare. Şi-a planificat intervenţia chirurgicală într-o zi de duminică pentru a nu interfera cu programul spectacolului de pe Broadway în care juca atunci. Recuperarea după intervenţie a făcut-o, de asemenea, într-o discreţie absolută.

Este căsătorită, din 2012, cu Christine Marinoni – o activistă cunoscută în rândul comunităţii LGBTQ. Din 2011, cuplul are un băieţel, Max, care s-a alăturat celorlalţi doi copii, Samantha şi Charles Ezekiel, pe care Nixon îi are din relaţia anterioară cu profesorul Danny Mozes.

Dacă va fi câştiga alegerile din luna noiembrie, actriţa în vârstă de 51 de ani – adversar declarat al  administraţiei Trump – va deveni prima femeie guvernator al statului New York şi, totodată, primul guvernator care trăieşte în mod deschis ca persoană gay. În prezent, doar opt dintre cei 50 de guvernatori ai statelor americane sunt femei.

Învățăm fetele că ar trebui sa aibă ambiție – dar nu prea multă, să aibă succes – dar nu prea mult!

Printre personalitățile care au colaborat pentru organizarea Forumului de la Stockholm privind egalitatea de gen – conferința desfășurată în perioada 16–17 aprilie cu scopul de a contribui la egalitatea de gen la nivel global prin intermediul dialogului, parteneriatului și schimbului de bune practici, s-a numărat și scriitoarea nigeriană Chimamanda Ngozi Adichie.

Născută în 1977, doamna Adichie se numără printre cei mai importanți scriitori africani ai generației sale. Opera sa a fost tradusă în 30 de limbi și a apărut în numeroase publicații, printre care The New Yorker, Granta, The O. Henry Prize Stories, The Financial Times și Zoetrope: All-Story. Este autoarea romanelor Hibiscus purpuriu (câștigător al Premiului Scriitorilor Commonwealth 2005), Jumătate de soare galben (câștigător al premiului Orange 2007) și Americanah (2013) – care a primit The National Book Critics Circle Award în 2013 și a fost declarată Best Book of the Year de către The New York Times, Washington Post, Chicago Tribune și Entertainment Weekly.

Printre reușitele sale literare se numără și colecția de povestiri “The Thing around Your Neck”, precum și o serie de lucrări non-ficțiune, cum ar fi colecția de eseuri “We All Should Be Feminists” (bazat pe discursul rostit în cadrul TED din 2012), “Dear Ijeawele or a Feminist Manifesto in Fifteen Suggestions” (2017). În 2008 a primit o bursă MacArthur și în prezent își împarte timpul între Statele Unite și Nigeria, unde conduce un atelier anual de creație.

De asemenea, este invitată să vorbească în întreaga lume – fiind unul dintre cei mai solicitați vorbitori din cadrul conferințelor globale TED organizate pentru a răspândi “ideile care merită promovate”. Discursul său, intitulat “Pericolul unei povești unice” este acum una dintre cele mai vizionate conferințe TED Talks din toate timpurile.

Vieţile, culturile noastre sunt formate din multe poveşti care se întrepătrund“. Scriitoarea Chimamanda Adichie povesteşte cum şi-a descoperit adevărata voce culturală – şi ne previne că dacă ascultăm doar o singură poveste despre o altă persoană sau o altă ţară, “ne putem confrunta cu neînţelegeri profunde” – spune în discursul său, pe care vă invităm să îl urmăriți mai jos.

Referitor la egalitatea de gen, pentru care militează susținut în ultimii ani, autoarea spune că “învățăm fetele că ar trebui sa aibă ambiție – dar nu prea multă, să aibă succes – dar nu prea mult, altfel bărbații s-ar putea simți atacați“. În discursul său clasic, “We should all be feminists“, susținut în cadrul TEDxTalk în 2012, care a generat o conversație mondială despre feminism, Adichie ne cere să începem să visăm și să plănuim o lume diferită, mai justă, în care bărbații și femeile sunt mai fericiți și mai sinceri cu sine.
Pasaje din acest discurs au fost folosite de celebra Beyoncé pentru hit-ul anului 2013, “Flawless”.

Puterea vindecătoare a energiei sexuale

Liana Buzea crede că dezvoltarea sexuală autentică are impact pozitiv asupra celorlalte planuri ale vieții

Cuvintele sex, sexualitate, erotic, intimitate sunt, în cea mai mare parte, cuvinte pătate. Poluate. Murdărite. Aruncate la colț. Blamate. Deși ne mândrim că suntem „deschiși”, în realitate ne dezicem de profunzimea lor și de intensitatea pe care o cer în realitate. În multe relații, energia sexuală este ținută la un nivel primar: descărcare. Și eventual procreare”.

Cui îi aparține acest citat? Andreea Liana Buzea era cunoscută, în urmă cu câțiva ani, drept fata care a pus România la treabă. Sau drept fata care plantează fapte bune și reîmpădurește România. Și asta pentru că ajutorul ei a fost extrem de important pentru cele mai celebre mișcări sociale din țară care au avut ca subiect protecția mediului. Mă refer la cunoscutele „Let’s Do It, Romania” şi „Plantăm fapte bune în România”.

A început cu un proiect de colectare selectivă a deșeurilor, pe care l-a finalizat în facultate. În 2008, a fondat EcoAssist, un ONG având domeniul de activitate în sectorul de protecţie a mediului. A continuat, în 2010, cu prima ediţie a „Let’s Do It Romania”, când s-a reușit mobilizarea a 200.000 de voluntari. În 2015, sub coordonarea Lianei, câteva mii de voluntari au decis că pot planta, în 24 de ore, un milion de copaci. A urmat o carte, la care a lucrat începând cu 2011, intitulată „200.000”, în care spune povestea din spatele proiectului său de voluntariat.

În paralel cu acțiunile sale de activist ecologic, a început, din 2014, să exploreze practici ale câtorva tradiții orientale (Yoga, Tai Chi), aspecte de bază privind sănătatea (nutriție, juicing, fitoterapie) cât și aspecte de bază ale sexualității umane. Din anul 2016 a început formarea oficială în calitate de coach în sexualitate somatică (denumirea oficială sexological bodyworker, un domeniu nou pentru România).

Concomitent a decis să dezvolte percepția societății privind educarea și dezvoltarea în sexualitate umană, informarea și stabilirea reperelor constructive pe acest subiect, cât și să dezvolte o comunitate de oameni cu aceeași viziune și dorință de cunoaștere și dezvoltare. Crede că viața noastră sexuală este sub asalt, că societatea ne face să ne rușinăm de ea și că ne face să ne distanțăm de ceea ce înseamnă cu adevărat educație sexuală. Că unele concepte, cum ar fi cele de sexualitate și erotism, nu ar trebui să ne fie străine.

„Dezvoltarea noastră sexuală înseamnă explorarea minții noastre erotice (convingerile, definițiile sau așteptările noastre de la acest plan al vieții), emoțiile (cele pe care le avem în interiorul nostru, cele pe care le arătăm partenerului nostru, cele pe care le inspirăm în partenerul nostru, în acest plan al vieții noastre) și corpul nostru (modul în care înțelege și resimte plăcerea, modul în care se trezește impulsul erotic, ceea ce avem nevoie la nivel fizic într-un moment intim frumos)”, spune Liana, pe prima pagină a site-ului său.

În cadrul celei de-a doua ediții a TEDx Constanța – Life:How to! Liana Buzea a vorbit despre sexualitate ca o latură creativă a ființei umane și despre puterea vindecătoare a energiei sexuale. Ea subliniat faptul că sexualitatea este o latură creativă a personalității noastre care merită atenția noastră și care trebuie dezvoltată în mod egal cu oricare alta. O latură care să ne încarce cu energie, curaj și pasiune, o latură care să ne inspire și să ne dea curaj pentru a fi mai energici, pasionali și devotați în toate domeniile din viața noastră.

Iată, în continuare, discursul Lianei:

Premiu pentru cel mai bun profesor din lume

Învățământul românesc naște, în ultima vreme, numeroase dispute. Profesori, elevi și părinți, deopotrivă, se împiedică în tot felul de încercări de reformare – care se dovedesc a fi ineficiente și rămase fără relevanță. Ce-ar fi să vă imaginați, însă, o școală unde copiii și părinții lor se confruntă cu bande violente chiar în fața porților instituției. Imaginați-vă o școală unde se vorbesc 35 de limbi. Imaginați-vă o școală unde există elevi care își împart locuința cu alte cinci familii. Ce ați face într-o astfel de școală? Cum ar fi să fiți nevoiți, ca profesori, să colaborați cu poliția pentru a împiedica bandele să recruteze noi membri în timp ce elevii așteaptă autobuzul? Credeți că ați fi în stare să învățați elementele de bază ale cât mai multor limbi străine, doar pentru a comunica cu elevii și cu părinții lor? Ce spuneți, ați fi capabili să remodelați o întreagă programă școlară astfel încât să rezoneze cu elevi diferiți din punct de vedere etnic?

Andria Zafirakou, o profesoară dintr-un cartier sărac din Londra, le-a făcut pe toate acestea (plus multe altele!) la instituția de învățământ la care predă: Alperton Community College. Școala se află în Brent, o zonă centrală a orașului Londra, un cartier multietnic, cu mulți oameni care se confruntă cu sărăcia și criminalitatea crescută. Andria a devenit însă cunoscută de abia la sfârșitul săptămânii trecute, după ce a fost desemnată ca fiind „cel mai bun profesor din lume în anul 2018”, în cadrul unui concurs organizat în Dubai și dotat cu un premiu în valoare de un milion de dolari.

Câștigătoarea Global Teacher Prize 2018” s-a confruntat cu toate aceste sarcini descurajante încă de când și-a început activitatea în școală. Dar a reușit, în timp, să aducă schimbarea – atât în întreaga școală, cât și pe străzi, reușind să își educe elevii și să îi implice pentru a face față provocărilor sărăciei și violenței în mediul din care provin. Pentru a realiza aceasta, pentru a comunica cu elevii şi cu părinţii lor (printre care se află numeroşi refugiaţi), ea s-a străduit să învețe elementele de bază ale majorităţii celor 35 de limbi vorbite în şcoală. De asemenea, a reușit să impună și să pună în practică o reproiectare a curriculumului şcolar, astfel încât să poată fi adaptat modului de viaţă al elevilor săi.

Andria este de părere că, pentru aceste reușite, a fost ajutată și de materia pe care o predă: arta, care transcende limba și îi ajută pe elevi să depășească barierele lingvistice. Prin artă, ea a fost capabilă să dezvolte abilitățile elevilor, să-i ajute să își îmbunătățească încrederea în forțele lor și să își atingă scopurile. A organizat ore suplimentare pentru cei care doreau un loc liniștit pentru studiu în week-end și și-a însoțit elevii până la autobuzele școlare, pentru a evita contactul acestora cu bandele în căutare de noi recruți. Datorită muncii sale, Alperton a primit statutul de specialist școlar în domeniul artelor vizuale și a fost nominalizată printre cei 30.000 de candidaţi din întreaga lume care au participat la concursul internaţional „Global Teacher Prize” pentru promovarea profesiei de profesor.

Concursul este organizat, începând din 2014, de către Fundaţia Varkey, cu sediul în Dubai, pentru a-i inspira pe copii să devină cadre didactice și este deschis profesorilor din toată lumea care predau tinerilor între 5 şi 18 ani. Suma în bani îi este acordată câștigătorului mai multe tranșe, condiţia obligatorie fiind ca persoana desemnată să rămână la catedră timp cel puţin cinci ani. Fundaţia Varkey a fost creată de o familie de indieni stabilită în anii ’50 în Emiratele Arabe (care au făcut avere prin crearea unor reţele de şcoli private, destinate în principal copiilor expaţilor care lucrează în Golf în urma boom-ului petrolier) și care a aderat apoi la convenția filantropică „Giving Pledge”, inițiată de Bill Gates și Warren Buffet.

În 2016, printre ultimii 50 de profesori rămași în competiția „Global Teacher Prize” s-a aflat și românca Mirela Gabriela Tanc, care predă limba română la Şcoala gimnazială Oltea Doamna din Oradea. În 2015, o altă româncă, Manuela Prajea, profesor de matematică și director la Colegiul Național Traian din Drobeta Turnu Severin, s-a numărat printre cei 50 de finaliști. Tot în 2015, Irina Anghel-Enescu (fondatoarea Triple Helix, un ONG care susține dezvoltarea României prin antreprenoriat, educație și leadership), a fost inclusă în juriul concursului.

Prima câștigătoare a premiului a fost Nancie Atwell, o profesoara din Maine (SUA). În 2016, premiul a fost câștigat de o profesoară palestiniancă din Cisiordania ocupată, Hanan Al Hroub. În 2017, distincția i-a revenit unei canadience, Maggie MacDonnell, are lucrează cu adolescenții cu probleme dintr-o comunitate inuită izolată din regiunea arctică.

Tania Furnea, un artist vizual care împleteşte tradiţia cu arta

Tania Furnea își lansează colecția  „I AM HERE”, o familie de rochii și cămăși cu croi și broderie tradițională.

Marca personală a colecției o reprezintă mânecile bufante, specifice cămășilor românești, și broderia optzecistă din Țara Năsăudului, lucrată manual pentru această prezentare chiar de sătencele de pe Valea Someșului.

„I am here” este provocarea artistică a Taniei, care, pe veșmintele sale, aduce cusăturile năsăudene în dreptul inimii. Astfel, ea recunoaște însemnele frumosului din casele transilvane, așa cum a fost el înțeles și redat în perioada comunistă. Conceptul „I am here” urmărește reînsuflețirea stilului folosit de câteva generații de femei din zona Năsăud, la finalul secolului trecut.

Este prima colecție de sine stătătoare a Taniei, după cel mai recent experiment al său, când s-a jucat cu broderia specifică Năsăudului, potrivind-o pe haine din denim.

Expoziția-eveniment, aduce alături de rochii și cămăși și cincizeci dintre desenele creatoarei.

Tania Furnea este artista care crede în amprenta tradițională interpretată în cheie modernă:

“Vă invit la o incursiune grafică în formele designului vestimentar năsăudean. Am copilărit la Năsăud, lumea bunicilor mei, care are o componentă a formelor încă nedescoperită, specifică marilor metropole. Sunt convinsă că liniile tradiționale din zona Năsăudului pot fi foarte actuale, chiar în trend, la New York de exemplu. Important este să vezi simplitatea lor, motiv pentru care desenele mele anticipează liniiile arhaice, dar contemporane, ale hainelor din noua colecție. În fond, mă definește contrastul dintre urban și rural, fără extravaganțe.’’

“I AM HERE – cred că înseamnă pentru Tania conștientizarea propriei calități de artist față în față cu o provocare de mari dimensiuni care este motivul popular românesc din zona Bistriței. Trecut, prezent și viitor într-un produs artistic” , apreciază pictorul Francisc Chiuariu.

Tania Furnea, fiica legendarului poet și caricaturist Traian Furnea, s-a născut în orașul Năsăud, dar a crescut și a învățat la București. Are 24 de ani și a absolvit Facultatea de Arte Plastice, secția de grafică a Universității Naționale de Arte. În prezent, este în ultimul an de master, la UNArte, cu un proiect de simbioză între rural și urban.

Colecția „I AM HERE – primăvară / vară 2017” aduce în prim plan sentimentul apartenenței. Broderia tradițională românească este așezată în dreptul inimii, pentru că oriunde ne-am afla cel mai drag loc de pe lume rămâne, întotdeauna, acasă.–

Marca distinctă o reprezintă mânecile bufante, caracteristice cămășilor românești și broderia optzecistă transilvană, lucrată manual, special pentru această colecție.

Cămășile și rochiile sunt confecționate din materiale prietenoase, țesături din bumbac cusute cu răbdare, fiindcă ne dorim o abordare lentă în procesul creației. Numai o astfel de apropiere înfăptuiește un produs valoros și durabil…

„TAINA 25” este o platformă de modă și de artă născută în Transilvania, fondată de artistul vizual Tania Furnea, în anul 2015.

 

Femei musulmane conduc state musulmane

Astăzi trecem în revistă o listă cu doamne din lumea musulmană, femei care au condus țări și guverne și care sunt foarte puțin, poate deloc cunoscute la noi. Sunt femei care au ajuns la vârful politicii în opt țări musulmane, în condițiile în care în Statele Unite avem astăzi primul candidat femeie la alegerile prezidențiale.

Să le cunoaștem, deci:

Tansu Ciller a fost premierul Turciei în perioada 1993-1996. Născută la Istanbul în 1946, Ciller a studiat economia în Turcia, iar apoi a obținut un doctorat la University of Connecticut.

Read More

Audrey Hepburn: Despre frumusețe simplă și sofisticată la superlativ

Nu știu dacă e cineva care să nu fi văzut Mic dejun la Tiffany’s, minunatul film bazat pe cartea lui Truman Capote în care avem o imagine iconică a lui Audrey Hepburn: siluetă impecabilă, micuța rochie neagră, portțigaret, o aparență unică de feminitate. Filmul, făcut în 1961, a fost considerat emblematic pentru Hepburn și a rămas până în ziua de azi un film de referință în cinematografie, nu doar pentru cariera actriței. În 2006, rochia neagră („little black dress”) purtată de Audrey în film avea să se vândă în urma unei licitații cu o jumătate de milion de lire sterline, sumă donată apoi în scopuri caritabile.

Vacanță la Roma, Sabrina sau My Fair Lady sunt tot atâtea nume de film în care am văzut o Hepburn de o frumusețe eterică și de o eleganță sofisticată, dar și o inocență ca de copil care îi oferă un farmec propriu.

Vacanţă la Roma


To Audrey, with love

copertaUn bărbat cucerit de farmecul ei a fost fondatorul casei Givenchy, domnul Hubert de Givenchy, care i-a creat multe dintre faimoasele ținute din filme, dar și în afara ecranului. “Hainele lui sunt singurele în care mă simt eu însămi. Este mult mai mult decât un creator de modă, este un creator de personalitate”, spunea Hepburn despre designer. “A fost un fel de căsătorie”, va descrie Givenchy relația într-un interviu. ”Am respectat întotdeauna gustul lui Audrey. Nu era ca alte actrițe celebre în sensul că ea iubea simplitatea”, așa o descrie aristocratul francez de Givenchy pe aristocrata Hepburn. Cei doi au fost prieteni până la moartea actriței, iar apoi designerul i-a dedicat post mortem un întreg album de schițe ale ținutelor pe care i le-a creat de-a lungul anilor – To Audrey, with love (Pentru Audrey, cu dragoste).

 

 

O aristocrată la Hollywood

Audrey Hepburn nu doar arată ca o aristocrată, ea chiar este fiica unei baronese olandeze și a unui bancher englez, iar numele ei complet este Edda van Heemstra Hepburn-Ruston. Născută la Bruxelles, înainte de al doilea război mondial, pe 4 mai 1929, este traumatizată de divorțul părinților săi, care survine când copilul Audrey avea doar șase ani.

În 1939 mama sa decide să mute familia în Olanda natală, în Arnhem, unde credea că vor fi ferite de invazia nazistă. Un an mai târziu însă Olanda este ocupată, așa că în această perioadă Audrey face studii de balet la Conservatorul din Arnhem. Deși își dorea să fie o mare balerină, malnutriția și diferitele probleme de sănătate cu care se va confrunta în toți acești ani o vor face ca, după război, să abandoneze baletului în favoarea actoriei.

Începe să joace la Londra în piese de teatru, însă cel care o descoperă va fi regizorul William Wylder în 1952, când joacă rolul unei balerine, copil-minune, în primul său film, Secret People. Aceste vede în ea inocența și frumusețea de care avea nevoie pentru filmul său Roman Holiday (Vacanță la Roma).

Audrey Hepburn în Vacanţă la Roma (1953) alături de Gregory Peck

Audrey Hepburn în Vacanţă la Roma (1953) alături de Gregory Peck

Vacanță la Roma este filmul care i-a asigurat locul printre elita de la Hollywood. Hepburn joacă rolul prințesei care își petrece o zi la Roma alături de personajul interpretat de Gregory Peck, unul dintre monștrii sacri de la Hollywood. Succesul este atât de mare, încât lui Audrey i se acordă aceeași recunoaștere ca și lui Gregory Peck, dar și toate premiile importante pentru interpretare feminină: un Oscar pentru Cea mai bună actriță într-un rol principal, un premiu BAFTA și un Golden Globe.

Este începutul unei cariere excepționale – Hepburn joacă în continuare alături de mari actori ai timpului precum Humphrey Bogart în Sabrina sau Fred Astaire în Funny Face. Mari regizori și actori aveau să spună că a fost o plăcere să joace alături de ea. Cary Grant spunea: „tot ce îmi doresc de Crăciun este încă un film alături de Audrey Hepburn”.

audrey3

Astăzi, Hepburn rămâne printre puținii actori care să fi câștigat premiul Oscar, Emmy, Grammy și Tony. Drept recunoștință pentru cariera deosebită din lumea filmului, a primit premiul BAFTA pentru realizările de-a lungul vieții, Globul de aur „Cecil B. DeMille”, premiul Guild și premiul special Tony.

 

O viață discretă…

Toate aceste realizări excepționale le-a avut însă într-o carieră destul de scurtă. În 1967, după 15 ani de cinematografie, Audrey acceptă roluri sporadic. Petrece mai mult timp alături de familie și se implică tot mai mult în activități ca Ambasador al Bunăvoinței pentru UNICEF.

Domnul de Givenchy va spune mai târziu că Audrey a fost extrem de corectă în toate relațiile de prietenie sau iubire pe care le-a avut. În spiritul acestei corectitudini hotărăște, în 1952, să nu se căsătorească cu baronul James Hanson, deși l-a numit „dragoste la prima vedere”, iar data nunții era stabilită. Va explica apoi că atunci când se va mărita vrea să fie cu adevărat măritată, făcând aluzie la cariera sa care îi ocupa prea mult din timp.

Prin Gregory Peck, cu care va rămâne prietenă toată viața, îl cunoaște pe primul ei soț, actorul Mel Ferrer, cu care are un fiu, Sean Ferrer Hepburn. Divorțează după 14 ani, iar fiul lor va spune mai târziu că Audrey a stat prea mult în această căsătorie. Se recăsătorește un an mai târziu cu italianul Andrea Dotti, cu care mai are un fiu, Luca Dotti. Și acest mariaj se încheie după 13 ani. Începând cu 1980 și până la sfârșitul vieții are o relație cu actorul olandez Robert Wolders, pe care însă nu o va formaliza.

 

audrey5

audrey6

 

“Presupun că oamenii mă pot acuza că sunt motivul pentru care cariera lui Audrey Hepburn a luat sfârșit. Își cunoștea potențialul. Dacă ar fi continuat să lucreze, rolurile o așteptau, iar succesul profesional ar fi fost la același nivel. Dar ea și-a dorit să fie alături de familie. Și-a dorit o viață privată. Și nu putea suporta ideea că ar putea eșua ca mamă. Era prea important pentru ea.”, va spune mulți ani mai târziu fiul cel mare, Sean.

Iar al doilea fiu, Luca Dotti, va povesti cum “se uita în oglindă și spunea  (…) Era mereu puțin surprinsă de eforturile femeilor de a arăta mai tinere. Ea în schimb era bucuroasă că îmbătrânește, pentru că asta însemna mai mult timp pentru sine, alături de familie și departe de nebunia legată de tinerețe și frumusețe de la Hollywood.”

Un mare star al Hollywoodului anilor ’50 și ’60, Audrey nu a lăsat faima să îi schimbe modul de viață.

 

… și o moarte discretă

A trăit discret și a murit discret. Diagnosticată în Statele Unite cu o formă puțin comună și inoperabilă de cancer, Audrey Hepburn decide să se întoarcă în Europa și să își petreacă ultimele săptămâni alături de cei dragi. Prietenul ei de o viață, domnul de Givenchy, îi va pune la dispoziție un avion privat, ca să se poată întoarce acasă. Fiul cel mare, Sean Ferrer Hepburn, cu care a avut o relație extrem de apropiată, va povesti mai târziu, într-un interviu, că singura reacție pe care a avut-o la aflarea diagnosticului a fost să privească îndelung pe fereastră și apoi să exclame: ”Ce dezamăgire!”. Moare și este înmormântată în satul elvețian unde și-a petrecut ultima parte a vieții. După moartea ei, fiul cel mare, Sean Ferrer Hepburn, va înființa Fondul Audrey Hepburn pentru Copii. La ani distanță de la moartea ei, fiii oferă la licitație câte o selecție de obiecte ce i-au aparținut, iar banii obținuți sunt donați în beneficiul copiilor.

 

Ambasador UNICEF – amintirile din copilărie

Copiii care suferă. Copiii afectați de război și foamete. Dorința de a face ceva pentru acești copii este ce o face pe Audrey Hepburn specială. Audrey nu este doar o femeie frumoasă, o vedetă hollywoodiană sau o mamă devotată. Nu este nici măcar una dintre multele celebrități ce donează bani pentru diverse cauze. Este o personalitate care a ales să se implice activ, în calitate de Ambasador UNICEF al Bunăvoinței, în campanii de sprijinire a copiilor din lumea întreagă. Să își folosească celebritatea și exemplul personal pentru a veni în ajutorul copiilor din întreaga lume.

”Propria mea copilărie m-a făcut mai receptivă la ravagiile făcute de război, violență și foamete și îmi dă imboldul de a face ceva”, spune ea într-un interviu în 1989.

„Pot mărturisi ce înseamnă UNICEF pentru copii pentru că și eu m-am aflat printre cei care au primit mâncare și ajutor medical imediat după cel de-al doilea război mondial.”

„Am amintiri. De multe ori am văzut în gară trenuri care treceau pline cu copii evrei, vedeam toate acele fețe deasupra marginii vagoanelor.[…] Îmi amintesc foarte clar de un băiețel care stătea alături de părinții săi pe peron, foarte palid, foarte blond, purtând o haină care era prea mare pentru el, ce au urcat apoi în tren. Eram un copil care observa un copil.”

În 1992, primește Medalia prezidențială pentru libertate, ca apreciere a muncii sale în calitate de ambasador al UNICEF.

Noi ne-o amintim pe Audrey din filme, dar merită să o apreciem și pentru celelalte alegeri pe care le-a făcut în viață, poate mult mai importante, chiar dacă nu la fel de spectaculoase.

audrey7

Actrița, femeia și mama Catherine Deneuve

A lucrat cu cei mai mari regizori ai lumii – printre ei Roger Vadim, Luis Bunuel, Francois Truffaut, Roman Polanski, Lars von Trier. A fost una dintre muzele lui Yves Saint Laurent, alături de alte femei celebre în anii 60-70, dar ale căror nume nu mai spun mare lucru azi, poate cu excepția unor Sylvie Vartan și Paloma Picasso. Este o actriță cu o carieră întinsă pe multe decenii, dar și un model de frumusețe feminină. Catherine Deneuve este numele ei și cu siguranță oricine a văzut măcar un film din cele 120+ în care a jucat.

Familie de actori

De fapt numele ei real este Catherine Dorleac, Deneuve este numele de fată al mamei, pe care l-a ales ca nume de scenă mai tîrziu, cînd începe să joace. Născută în plin război – 22 octombrie 1943, la Paris – într-o familie de actori și oameni care munceau în teatru (una dintre bunici era sufleur), joacă pentru prima dată într-un rol mic, în 1956. Cariera ei începe însă cu adevărat în 1960, la îndemnul uneia dintre cele patru surori, Francoise Dorleac, ea însăși actriță, care o trimite la un casting. Succesul vine imediat, odată cu cronici extrem de laudative.

Actrița kamikaze

Despre actrița Deneuve, s-a spus că are ceva de kamikaze – a îndrăznit să joace roluri de alcoolică, de lesbiană, de femeie dărîmată de viață. A jucat-o pe Séverine în filmul lui Luis Buñuel, Belle de Jour (1967), o casnică bogată, care, din plictiseală, ajunge să lucreze într-un bordel. Filmul este un triumf de stil și erotism, datorat în parte și ținutelor lui Séverine, realizate de Yves Saint Laurent. Cei doi au mai lucrat împreună și pentru alte filme, iar prietenia care i-a legat a durat pînă la moartea lui Saint Laurent. Despre Deneuve s-a spus că a fost una dintre muzele care l-au inspirat pe creator.

A jucat în Repulsion al lui Roman Polanski, unde o interpretează pe Carol, o manicuristă din Belgia care locuiește cu sora sa la Londra, la mijlocul anilor ’60, și care, deși frumoasă, are o frică patologică de sex. Joacă însă și în filme precum ”Sirena de pe Mississippi”, în regia lui Truffaut, alături de Jean Paul Belmondo, unde are rolul unei cîntărețe de cabaret care se căsătorește cu un bogătaș doar ca să fugă cu banii lui.

deneuve

În anii ’70, deja faimoasă, Deneuve ajunge la celebritate internațională datorită faptului că devine imaginea Chanel No 5. În anii ’80 continuă să joace în zeci de filme europene și să refuze numeroase propuneri venite de la Hollywood. Va și spune într-un interviu: ”Mă simt foarte franțuzoaică, dar vorbesc italiană și engleză, deci mă simt și foarte europeană.”

În fine, în 1992 este nominalizată la premiile Oscar cu rolul din Indochine. Are deja 50 de ani și devine favorita regizorilor pentru filme de artă, în care joacă femei mature.

deneuve (1)

Star timp de cinci decenii

Continuă să joace și azi, la peste 70 de ani, și este invitată să facă parte din jurii la diferite festivaluri de film. În toate aceste decenii de carieră, Deneuve a reușit ceva ce actrițele – mai ales cele frumoase – reușesc arareori: să rămînă un star. Mai mult decît atît, a devenit un simbol al Franței – în 1985, Marianne, simbolul national al libertății, este realizat după chipul lui Deneuve.

Iată ce spune într-un interviu pentru The Talk despre cum s-a schimbat filmul și industria în cei peste 50 de ani de cînd joacă: ”Cel mai mult s-a schimbat tehnica. Faptul că lucrezi cu camere mult mai mici, cu mai puține lumini, camerele sînt mult mai aproape de tine… Ca actor, trebuie să te adaptezi. (…) Poveștile sînt întotdeauna o oglindă a societății, așa că și cinematografia a ținut pasul cu societatea, cu modul în care trăiesc și iubesc oamenii, cu modul în care își exprimă sentimentele. Cinematografia s-a schimbat mult în 30 de ani. Oamenii divorțează mai ușor, femeile pot face sex fără spaima că rămîn însărcinate, asta a schimbat mult lucrurile și cinematograful s-a adaptat. Nu mai spui aceleași povești. Acum nu mai poți fuma în filme, deci va arăta diferit. Există telefoanele mobile – asta schimbă multe în desfășurarea poveștii.”

Ce nu s-a schimbat deloc în toți acești ani pentru Deneuve este relația cu presa tabloidă și cu paparazzi, unde se poate spune că a făcut pionierat. Încă din anii ’60 i-a dat în judecată pe cei care au încercat să intre în viața ei privată. 65 de procese și toate cîștigate, spune avocatul ei, același în toți acești ani.

Este adevărat că viața privată a lui Deneuve a fost întotdeauna subiect de presă. Ceea ce este cumva firesc, dacă ne gîndim că numele iubiților, soților și partenerilor ei erau la fel de cunoscute în industria cinematografiei.

Dragoste la prima vedere

În 1962, cînd avea doar 19 ani, în cunoaște pe Roger Vadim, regizor faimos și cu 15 ani mai în vîrstă. Este dragoste la prima vedere. Lucrează împreună, iar un an mai tîrziu, în 1963, li se naște un fiu, Christian Vadim. Christian va spune mai tîrziu: ”Mama avea 19 ani cînd m-am născut, iar eu aveam un an cînd părinții mei s-au despărțit. Am fost crescut de mama, căci, deși tatăl meu adora să facă copii, îi lăsa apoi în grija femeilor!”. Lista soțiilor lui Roger Vadim este lungă: Brigitte Bardot, Annette Stroyberg, Jane Fonda, Catherine Schneider, Marie-Christine Barrault. Lista iubitelor este și mai lungă. Însă dintre toți frații, Christian Vadim spune că se simte apropiat de sora sa, celălalt copil al lui Deneuve, Chiara Mastroianni – ”pentru că am crescut împreună”.

ebfa48f5e483ff74759f3ad7f115ad44

Regina și regele

Chiara este fiica actriței cu un alt star al filmului european, Marcello Mastroianni. Tatăl – regele cinematografiei italiene. Mama – regina cinematografiei franceze. O iubire ce a durat patru ani și cinci filme făcute împreună. Chiara s-a născut în 1972, cînd amîndoi părinții erau căsătoriți cu altcineva – Deneuve era deja despărțită de fotograful David Bailey, dar divorțul se va oficializa abia în 1972. Mastroianni în schimb era căsătorit și avea o fiică cu actrița Flora Carabella, de care nu va divorța niciodată, deși au trăit separat încă din anii ’70.

033-catherine-deneuve-and-marcello-mastroianni-theredlist

Deneuve mama

Iată ce spun în diferite interviuri copiii ei despre Deneuve mama:

”Mama mi-a dat o educație strictă, pentru care îi sînt extrem de recunoscător, căci e o armă formidabilă în viață” – Christian Vadim.

”…oamenii cred că mama e rece; dar nu e. Este precaută și foarte amuzantă, dar o cunoști în timp…este timidă, dar foarte carismatică.”

Omul de dincolo de ecran

Tot Chiara Mastroiani povestește: ”Cînd i-am spus mamei că vreau să devin actriță, a fost dezamăgită. S-a speriat. Dorea să fac ceva ”serios”, să merg la universitate și să studiez. (…) Știu că este o actriță de succes, cu o carieră extraordinară, dar ea știe că a fost norocoasă și că cele mai multe actrițe nu ajung să lucreze atît de mult.”

”Mama este o persoană căreia îi place grădinăritul, îi place să gătească, să joace cărți. E foarte amuzantă. (…) Ceea ce se vede pe ecran e foarte diferit de cum este ea în viața de zi cu zi.”

Păreri și păreri

O biografie neautorizată, publicată în Franța în 2007 recunoștea că nu sînt dezvăluiri senzaționale ale unor lucruri neștiute din cariera ei de actriță, însă nu la fel stau lucrurile cu privire la viața ei privată. Autorul cărții – Bernard Violet, jurnalist cunoscut pentru scandalurile cuprinse în cărțile sale despre staruri precum Alain Delon sau Gerard Depardieu – susține că vrea să facă un portret veridic, dincolo de legenda ce o înconjoară pe Deneuve. Dezvăluirea ce a provocat cele mai mari discuții este cea potrivit căreia tatăl actriței, Maurice Dorleac, ar fi colaborat cu ocupantul nazist în timpul celui de-al doilea război mondial.

Dincolo de asta, cititorii mai află că relația cu Pierre Lescure, personalitate a presei franceze, a durat șapte ani sau că a fost traumatizată de faptul că Roger Vadim nu s-a căsătorit cu ea la New York, așa cum promisese. Deși cartea nu pune în discuție talentul actoricesc al lui Deneuve, o consideră totuși ”înainte de toate o materialistă și o decepție din punct de vedere uman”.

O concluzie răutăcioasă, dacă ne uităm la ce spun despre ea alți jurnaliști, citați de Le Monde: ”În comparație cu alte staruri, duce o viață foarte normal. Admiratorii ei nu sînt agresivi. Iese seara la cină la restaurantele din cartier: oamenii o recunosc, dar nu le pasă”, spune jurnalista Annette Levy-Willard. La rîndul său, cineastul Regis Warnier spune într-o emisiune consacrată lui Deneuve de France Culture: ”Vă puteți întîlni cu ea și cu fiica ei, Chiara, la intersecția de la Odeon: merg la cinema, ca toată lumea”.

Să punem în oglindă două moduri de prezentare a unei informații: editura Gallimar publică în 1996 o biografie a lui Francois Truffaut, în care, printre altele, este prezentată relația lui Truffaut cu Deneuve și mai ales circumstanțele despărțirii. Un an mai tîrziu, autorii, alături de șase ziare și reviste, sînt condamnați la plata unei amenzi de 30.000 de franci. Să ne înțelegem: informațiile din carte erau corecte, documentele pe care se bazau fac parte din arhiva Films du Carrosse (compania de producție a lui Truffaut). Dar dezvăluirea unor informații atît de intime a însemnat, pentru Deneuve, încălcarea liniei roșii.

 

În 2004, Alexandre Fache scrie ”Catherine Deneuve, o biografie”, la baza căreia stau tonele de articole și interviuri date de actriță. Episodul Truffaut este evocat, dar fără detalii despre cum s-a încheiat. De data aceasta Deneuve nu l-a dat în judecată. Să fie vorba de dozaj? De modul de prezentare a informației?

Iata cateva pagini unde veti putea vedea mai multe fotografii ale lui Deneuve.

Vogue, Viola, VanityFair

 

Cum arata azi o femeie ce aparea pe coperta Vogue in anii ’60

Benedetta Barzini este un nume probabil necunoscut la noi. Insa ea este una dintre modelele renumite in anii ’60, cind aparea mereu pe coperta revistei Vogue Italia sau era prezenta in lumea artistica a New York-ului.

Noua ne-a placut sa o descoperim pentru ca este o doamna care stie sa imbatrineasca. Mai mult decit atit, la peste 70 de ani, este inca invitata de casele de moda sa prezinte unele creatii vestimentare pe modium – o ”evergreen model”.

Va invitam sa priviti cum s-a transformat aceasta femeie tinara exceptional de frumoasa intr-o femeie matura frumoasa si eleganta.

Iat-o aici, la o defilare de moda, la 70 de ani.

 

Si iata si citeva fotografii sint aparute in revista Vogue, doar anii difera.

Credit foto: Revista VOGUE 

 

Benedetta Barzini are si o biografie interesanta: este fiica si nepoata a unor mari jurnalisti italieni, iar mama ei era, la 32 de ani, cea mai bogata vaduva din Italia, primul ei sot fiind un important bancher Italian. Fratele ei, fiul din prima casatorie a mamei, este Giangiacomo Feltrinelli, cu convingeri comuniste declarate, dar si foarte bogat, mostenitorul averii tatalui sau si proprietarul editurii cu acelasi nume. In paranteza fie spus, editura devene faimoasa dupa ce a publicat in Europa occidentala romanul Doctor Jivago, al carui manuscris fusese scos din Uniunea Sovietica. Aceasta mama bogata si sofisticata nu va avea relatii prea bune cu copiii ei, dupa cum reiese din ce vor povesti sau scrie mai tirziu atit Giangiacomo, cit si Bernadetta.

Credit foto: Glamour.it

Credit foto: Glamour.it

La 20 de ani, Benedetta ajunge in Statele Unite, invitata chiar de directoarea revistei Vogue, dupa ce aceasta a vazut-o in citeva fotografii facute pe strada. Trebuie sa ramina citeva zile, dar ramine cinci ani. Se imprieteneste cu Salvador Dali si Andy Warhol, ajunge sa ia cina cu familia Kennedy, ”pur si simplu pentru ca eram una dintre cele mai frumoase femei din perioada aceea”, va scrie ea mai tirziu.

Dupa 10 ani de modelling, are puterea de a se angaja intr-un oras oarecare din Italia, pe un post oarecare, ”pur si simplu pentru ca telefonul nu a mai sunat”. Pe linga invitatiile ocazionale de a fi model la defilari de moda ale marilor case, aceasta doamna deja septuagenara este profesor, preda cursuri de Istoria vestimentelor si Antropologia modei la nivel universitar.

 

 

In 1993 ii apare o carte de o sinceritate dezarmanta – Storia di una passione senza corpo (Povestea unei pasiuni fara corp) – despre ce inseamna de fapt paradisul modellingului, la care viseaza toata lumea, despre familie si viata.