Tania Furnea, un artist vizual care împleteşte tradiţia cu arta

Tania Furnea își lansează colecția  „I AM HERE”, o familie de rochii și cămăși cu croi și broderie tradițională.

Marca personală a colecției o reprezintă mânecile bufante, specifice cămășilor românești, și broderia optzecistă din Țara Năsăudului, lucrată manual pentru această prezentare chiar de sătencele de pe Valea Someșului.

„I am here” este provocarea artistică a Taniei, care, pe veșmintele sale, aduce cusăturile năsăudene în dreptul inimii. Astfel, ea recunoaște însemnele frumosului din casele transilvane, așa cum a fost el înțeles și redat în perioada comunistă. Conceptul „I am here” urmărește reînsuflețirea stilului folosit de câteva generații de femei din zona Năsăud, la finalul secolului trecut.

Este prima colecție de sine stătătoare a Taniei, după cel mai recent experiment al său, când s-a jucat cu broderia specifică Năsăudului, potrivind-o pe haine din denim.

Expoziția-eveniment, aduce alături de rochii și cămăși și cincizeci dintre desenele creatoarei.

Tania Furnea este artista care crede în amprenta tradițională interpretată în cheie modernă:

“Vă invit la o incursiune grafică în formele designului vestimentar năsăudean. Am copilărit la Năsăud, lumea bunicilor mei, care are o componentă a formelor încă nedescoperită, specifică marilor metropole. Sunt convinsă că liniile tradiționale din zona Năsăudului pot fi foarte actuale, chiar în trend, la New York de exemplu. Important este să vezi simplitatea lor, motiv pentru care desenele mele anticipează liniiile arhaice, dar contemporane, ale hainelor din noua colecție. În fond, mă definește contrastul dintre urban și rural, fără extravaganțe.’’

“I AM HERE – cred că înseamnă pentru Tania conștientizarea propriei calități de artist față în față cu o provocare de mari dimensiuni care este motivul popular românesc din zona Bistriței. Trecut, prezent și viitor într-un produs artistic” , apreciază pictorul Francisc Chiuariu.

Tania Furnea, fiica legendarului poet și caricaturist Traian Furnea, s-a născut în orașul Năsăud, dar a crescut și a învățat la București. Are 24 de ani și a absolvit Facultatea de Arte Plastice, secția de grafică a Universității Naționale de Arte. În prezent, este în ultimul an de master, la UNArte, cu un proiect de simbioză între rural și urban.

Colecția „I AM HERE – primăvară / vară 2017” aduce în prim plan sentimentul apartenenței. Broderia tradițională românească este așezată în dreptul inimii, pentru că oriunde ne-am afla cel mai drag loc de pe lume rămâne, întotdeauna, acasă.–

Marca distinctă o reprezintă mânecile bufante, caracteristice cămășilor românești și broderia optzecistă transilvană, lucrată manual, special pentru această colecție.

Cămășile și rochiile sunt confecționate din materiale prietenoase, țesături din bumbac cusute cu răbdare, fiindcă ne dorim o abordare lentă în procesul creației. Numai o astfel de apropiere înfăptuiește un produs valoros și durabil…

„TAINA 25” este o platformă de modă și de artă născută în Transilvania, fondată de artistul vizual Tania Furnea, în anul 2015.

 

Femei musulmane conduc state musulmane

Astăzi trecem în revistă o listă cu doamne din lumea musulmană, femei care au condus țări și guverne și care sunt foarte puțin, poate deloc cunoscute la noi. Sunt femei care au ajuns la vârful politicii în opt țări musulmane, în condițiile în care în Statele Unite avem astăzi primul candidat femeie la alegerile prezidențiale.

Să le cunoaștem, deci:

Tansu Ciller a fost premierul Turciei în perioada 1993-1996. Născută la Istanbul în 1946, Ciller a studiat economia în Turcia, iar apoi a obținut un doctorat la University of Connecticut.

Read More

Audrey Hepburn: Despre frumusețe simplă și sofisticată la superlativ

Nu știu dacă e cineva care să nu fi văzut Mic dejun la Tiffany’s, minunatul film bazat pe cartea lui Truman Capote în care avem o imagine iconică a lui Audrey Hepburn: siluetă impecabilă, micuța rochie neagră, portțigaret, o aparență unică de feminitate. Filmul, făcut în 1961, a fost considerat emblematic pentru Hepburn și a rămas până în ziua de azi un film de referință în cinematografie, nu doar pentru cariera actriței. În 2006, rochia neagră („little black dress”) purtată de Audrey în film avea să se vândă în urma unei licitații cu o jumătate de milion de lire sterline, sumă donată apoi în scopuri caritabile.

Vacanță la Roma, Sabrina sau My Fair Lady sunt tot atâtea nume de film în care am văzut o Hepburn de o frumusețe eterică și de o eleganță sofisticată, dar și o inocență ca de copil care îi oferă un farmec propriu.

Vacanţă la Roma


To Audrey, with love

copertaUn bărbat cucerit de farmecul ei a fost fondatorul casei Givenchy, domnul Hubert de Givenchy, care i-a creat multe dintre faimoasele ținute din filme, dar și în afara ecranului. “Hainele lui sunt singurele în care mă simt eu însămi. Este mult mai mult decât un creator de modă, este un creator de personalitate”, spunea Hepburn despre designer. “A fost un fel de căsătorie”, va descrie Givenchy relația într-un interviu. ”Am respectat întotdeauna gustul lui Audrey. Nu era ca alte actrițe celebre în sensul că ea iubea simplitatea”, așa o descrie aristocratul francez de Givenchy pe aristocrata Hepburn. Cei doi au fost prieteni până la moartea actriței, iar apoi designerul i-a dedicat post mortem un întreg album de schițe ale ținutelor pe care i le-a creat de-a lungul anilor – To Audrey, with love (Pentru Audrey, cu dragoste).

 

 

O aristocrată la Hollywood

Audrey Hepburn nu doar arată ca o aristocrată, ea chiar este fiica unei baronese olandeze și a unui bancher englez, iar numele ei complet este Edda van Heemstra Hepburn-Ruston. Născută la Bruxelles, înainte de al doilea război mondial, pe 4 mai 1929, este traumatizată de divorțul părinților săi, care survine când copilul Audrey avea doar șase ani.

În 1939 mama sa decide să mute familia în Olanda natală, în Arnhem, unde credea că vor fi ferite de invazia nazistă. Un an mai târziu însă Olanda este ocupată, așa că în această perioadă Audrey face studii de balet la Conservatorul din Arnhem. Deși își dorea să fie o mare balerină, malnutriția și diferitele probleme de sănătate cu care se va confrunta în toți acești ani o vor face ca, după război, să abandoneze baletului în favoarea actoriei.

Începe să joace la Londra în piese de teatru, însă cel care o descoperă va fi regizorul William Wylder în 1952, când joacă rolul unei balerine, copil-minune, în primul său film, Secret People. Aceste vede în ea inocența și frumusețea de care avea nevoie pentru filmul său Roman Holiday (Vacanță la Roma).

Audrey Hepburn în Vacanţă la Roma (1953) alături de Gregory Peck

Audrey Hepburn în Vacanţă la Roma (1953) alături de Gregory Peck

Vacanță la Roma este filmul care i-a asigurat locul printre elita de la Hollywood. Hepburn joacă rolul prințesei care își petrece o zi la Roma alături de personajul interpretat de Gregory Peck, unul dintre monștrii sacri de la Hollywood. Succesul este atât de mare, încât lui Audrey i se acordă aceeași recunoaștere ca și lui Gregory Peck, dar și toate premiile importante pentru interpretare feminină: un Oscar pentru Cea mai bună actriță într-un rol principal, un premiu BAFTA și un Golden Globe.

Este începutul unei cariere excepționale – Hepburn joacă în continuare alături de mari actori ai timpului precum Humphrey Bogart în Sabrina sau Fred Astaire în Funny Face. Mari regizori și actori aveau să spună că a fost o plăcere să joace alături de ea. Cary Grant spunea: „tot ce îmi doresc de Crăciun este încă un film alături de Audrey Hepburn”.

audrey3

Astăzi, Hepburn rămâne printre puținii actori care să fi câștigat premiul Oscar, Emmy, Grammy și Tony. Drept recunoștință pentru cariera deosebită din lumea filmului, a primit premiul BAFTA pentru realizările de-a lungul vieții, Globul de aur „Cecil B. DeMille”, premiul Guild și premiul special Tony.

 

O viață discretă…

Toate aceste realizări excepționale le-a avut însă într-o carieră destul de scurtă. În 1967, după 15 ani de cinematografie, Audrey acceptă roluri sporadic. Petrece mai mult timp alături de familie și se implică tot mai mult în activități ca Ambasador al Bunăvoinței pentru UNICEF.

Domnul de Givenchy va spune mai târziu că Audrey a fost extrem de corectă în toate relațiile de prietenie sau iubire pe care le-a avut. În spiritul acestei corectitudini hotărăște, în 1952, să nu se căsătorească cu baronul James Hanson, deși l-a numit „dragoste la prima vedere”, iar data nunții era stabilită. Va explica apoi că atunci când se va mărita vrea să fie cu adevărat măritată, făcând aluzie la cariera sa care îi ocupa prea mult din timp.

Prin Gregory Peck, cu care va rămâne prietenă toată viața, îl cunoaște pe primul ei soț, actorul Mel Ferrer, cu care are un fiu, Sean Ferrer Hepburn. Divorțează după 14 ani, iar fiul lor va spune mai târziu că Audrey a stat prea mult în această căsătorie. Se recăsătorește un an mai târziu cu italianul Andrea Dotti, cu care mai are un fiu, Luca Dotti. Și acest mariaj se încheie după 13 ani. Începând cu 1980 și până la sfârșitul vieții are o relație cu actorul olandez Robert Wolders, pe care însă nu o va formaliza.

 

audrey5

audrey6

 

“Presupun că oamenii mă pot acuza că sunt motivul pentru care cariera lui Audrey Hepburn a luat sfârșit. Își cunoștea potențialul. Dacă ar fi continuat să lucreze, rolurile o așteptau, iar succesul profesional ar fi fost la același nivel. Dar ea și-a dorit să fie alături de familie. Și-a dorit o viață privată. Și nu putea suporta ideea că ar putea eșua ca mamă. Era prea important pentru ea.”, va spune mulți ani mai târziu fiul cel mare, Sean.

Iar al doilea fiu, Luca Dotti, va povesti cum “se uita în oglindă și spunea  (…) Era mereu puțin surprinsă de eforturile femeilor de a arăta mai tinere. Ea în schimb era bucuroasă că îmbătrânește, pentru că asta însemna mai mult timp pentru sine, alături de familie și departe de nebunia legată de tinerețe și frumusețe de la Hollywood.”

Un mare star al Hollywoodului anilor ’50 și ’60, Audrey nu a lăsat faima să îi schimbe modul de viață.

 

… și o moarte discretă

A trăit discret și a murit discret. Diagnosticată în Statele Unite cu o formă puțin comună și inoperabilă de cancer, Audrey Hepburn decide să se întoarcă în Europa și să își petreacă ultimele săptămâni alături de cei dragi. Prietenul ei de o viață, domnul de Givenchy, îi va pune la dispoziție un avion privat, ca să se poată întoarce acasă. Fiul cel mare, Sean Ferrer Hepburn, cu care a avut o relație extrem de apropiată, va povesti mai târziu, într-un interviu, că singura reacție pe care a avut-o la aflarea diagnosticului a fost să privească îndelung pe fereastră și apoi să exclame: ”Ce dezamăgire!”. Moare și este înmormântată în satul elvețian unde și-a petrecut ultima parte a vieții. După moartea ei, fiul cel mare, Sean Ferrer Hepburn, va înființa Fondul Audrey Hepburn pentru Copii. La ani distanță de la moartea ei, fiii oferă la licitație câte o selecție de obiecte ce i-au aparținut, iar banii obținuți sunt donați în beneficiul copiilor.

 

Ambasador UNICEF – amintirile din copilărie

Copiii care suferă. Copiii afectați de război și foamete. Dorința de a face ceva pentru acești copii este ce o face pe Audrey Hepburn specială. Audrey nu este doar o femeie frumoasă, o vedetă hollywoodiană sau o mamă devotată. Nu este nici măcar una dintre multele celebrități ce donează bani pentru diverse cauze. Este o personalitate care a ales să se implice activ, în calitate de Ambasador UNICEF al Bunăvoinței, în campanii de sprijinire a copiilor din lumea întreagă. Să își folosească celebritatea și exemplul personal pentru a veni în ajutorul copiilor din întreaga lume.

”Propria mea copilărie m-a făcut mai receptivă la ravagiile făcute de război, violență și foamete și îmi dă imboldul de a face ceva”, spune ea într-un interviu în 1989.

„Pot mărturisi ce înseamnă UNICEF pentru copii pentru că și eu m-am aflat printre cei care au primit mâncare și ajutor medical imediat după cel de-al doilea război mondial.”

„Am amintiri. De multe ori am văzut în gară trenuri care treceau pline cu copii evrei, vedeam toate acele fețe deasupra marginii vagoanelor.[…] Îmi amintesc foarte clar de un băiețel care stătea alături de părinții săi pe peron, foarte palid, foarte blond, purtând o haină care era prea mare pentru el, ce au urcat apoi în tren. Eram un copil care observa un copil.”

În 1992, primește Medalia prezidențială pentru libertate, ca apreciere a muncii sale în calitate de ambasador al UNICEF.

Noi ne-o amintim pe Audrey din filme, dar merită să o apreciem și pentru celelalte alegeri pe care le-a făcut în viață, poate mult mai importante, chiar dacă nu la fel de spectaculoase.

audrey7

Actrița, femeia și mama Catherine Deneuve

A lucrat cu cei mai mari regizori ai lumii – printre ei Roger Vadim, Luis Bunuel, Francois Truffaut, Roman Polanski, Lars von Trier. A fost una dintre muzele lui Yves Saint Laurent, alături de alte femei celebre în anii 60-70, dar ale căror nume nu mai spun mare lucru azi, poate cu excepția unor Sylvie Vartan și Paloma Picasso. Este o actriță cu o carieră întinsă pe multe decenii, dar și un model de frumusețe feminină. Catherine Deneuve este numele ei și cu siguranță oricine a văzut măcar un film din cele 120+ în care a jucat.

Familie de actori

De fapt numele ei real este Catherine Dorleac, Deneuve este numele de fată al mamei, pe care l-a ales ca nume de scenă mai tîrziu, cînd începe să joace. Născută în plin război – 22 octombrie 1943, la Paris – într-o familie de actori și oameni care munceau în teatru (una dintre bunici era sufleur), joacă pentru prima dată într-un rol mic, în 1956. Cariera ei începe însă cu adevărat în 1960, la îndemnul uneia dintre cele patru surori, Francoise Dorleac, ea însăși actriță, care o trimite la un casting. Succesul vine imediat, odată cu cronici extrem de laudative.

Actrița kamikaze

Despre actrița Deneuve, s-a spus că are ceva de kamikaze – a îndrăznit să joace roluri de alcoolică, de lesbiană, de femeie dărîmată de viață. A jucat-o pe Séverine în filmul lui Luis Buñuel, Belle de Jour (1967), o casnică bogată, care, din plictiseală, ajunge să lucreze într-un bordel. Filmul este un triumf de stil și erotism, datorat în parte și ținutelor lui Séverine, realizate de Yves Saint Laurent. Cei doi au mai lucrat împreună și pentru alte filme, iar prietenia care i-a legat a durat pînă la moartea lui Saint Laurent. Despre Deneuve s-a spus că a fost una dintre muzele care l-au inspirat pe creator.

A jucat în Repulsion al lui Roman Polanski, unde o interpretează pe Carol, o manicuristă din Belgia care locuiește cu sora sa la Londra, la mijlocul anilor ’60, și care, deși frumoasă, are o frică patologică de sex. Joacă însă și în filme precum ”Sirena de pe Mississippi”, în regia lui Truffaut, alături de Jean Paul Belmondo, unde are rolul unei cîntărețe de cabaret care se căsătorește cu un bogătaș doar ca să fugă cu banii lui.

deneuve

În anii ’70, deja faimoasă, Deneuve ajunge la celebritate internațională datorită faptului că devine imaginea Chanel No 5. În anii ’80 continuă să joace în zeci de filme europene și să refuze numeroase propuneri venite de la Hollywood. Va și spune într-un interviu: ”Mă simt foarte franțuzoaică, dar vorbesc italiană și engleză, deci mă simt și foarte europeană.”

În fine, în 1992 este nominalizată la premiile Oscar cu rolul din Indochine. Are deja 50 de ani și devine favorita regizorilor pentru filme de artă, în care joacă femei mature.

deneuve (1)

Star timp de cinci decenii

Continuă să joace și azi, la peste 70 de ani, și este invitată să facă parte din jurii la diferite festivaluri de film. În toate aceste decenii de carieră, Deneuve a reușit ceva ce actrițele – mai ales cele frumoase – reușesc arareori: să rămînă un star. Mai mult decît atît, a devenit un simbol al Franței – în 1985, Marianne, simbolul national al libertății, este realizat după chipul lui Deneuve.

Iată ce spune într-un interviu pentru The Talk despre cum s-a schimbat filmul și industria în cei peste 50 de ani de cînd joacă: ”Cel mai mult s-a schimbat tehnica. Faptul că lucrezi cu camere mult mai mici, cu mai puține lumini, camerele sînt mult mai aproape de tine… Ca actor, trebuie să te adaptezi. (…) Poveștile sînt întotdeauna o oglindă a societății, așa că și cinematografia a ținut pasul cu societatea, cu modul în care trăiesc și iubesc oamenii, cu modul în care își exprimă sentimentele. Cinematografia s-a schimbat mult în 30 de ani. Oamenii divorțează mai ușor, femeile pot face sex fără spaima că rămîn însărcinate, asta a schimbat mult lucrurile și cinematograful s-a adaptat. Nu mai spui aceleași povești. Acum nu mai poți fuma în filme, deci va arăta diferit. Există telefoanele mobile – asta schimbă multe în desfășurarea poveștii.”

Ce nu s-a schimbat deloc în toți acești ani pentru Deneuve este relația cu presa tabloidă și cu paparazzi, unde se poate spune că a făcut pionierat. Încă din anii ’60 i-a dat în judecată pe cei care au încercat să intre în viața ei privată. 65 de procese și toate cîștigate, spune avocatul ei, același în toți acești ani.

Este adevărat că viața privată a lui Deneuve a fost întotdeauna subiect de presă. Ceea ce este cumva firesc, dacă ne gîndim că numele iubiților, soților și partenerilor ei erau la fel de cunoscute în industria cinematografiei.

Dragoste la prima vedere

În 1962, cînd avea doar 19 ani, în cunoaște pe Roger Vadim, regizor faimos și cu 15 ani mai în vîrstă. Este dragoste la prima vedere. Lucrează împreună, iar un an mai tîrziu, în 1963, li se naște un fiu, Christian Vadim. Christian va spune mai tîrziu: ”Mama avea 19 ani cînd m-am născut, iar eu aveam un an cînd părinții mei s-au despărțit. Am fost crescut de mama, căci, deși tatăl meu adora să facă copii, îi lăsa apoi în grija femeilor!”. Lista soțiilor lui Roger Vadim este lungă: Brigitte Bardot, Annette Stroyberg, Jane Fonda, Catherine Schneider, Marie-Christine Barrault. Lista iubitelor este și mai lungă. Însă dintre toți frații, Christian Vadim spune că se simte apropiat de sora sa, celălalt copil al lui Deneuve, Chiara Mastroianni – ”pentru că am crescut împreună”.

ebfa48f5e483ff74759f3ad7f115ad44

Regina și regele

Chiara este fiica actriței cu un alt star al filmului european, Marcello Mastroianni. Tatăl – regele cinematografiei italiene. Mama – regina cinematografiei franceze. O iubire ce a durat patru ani și cinci filme făcute împreună. Chiara s-a născut în 1972, cînd amîndoi părinții erau căsătoriți cu altcineva – Deneuve era deja despărțită de fotograful David Bailey, dar divorțul se va oficializa abia în 1972. Mastroianni în schimb era căsătorit și avea o fiică cu actrița Flora Carabella, de care nu va divorța niciodată, deși au trăit separat încă din anii ’70.

033-catherine-deneuve-and-marcello-mastroianni-theredlist

Deneuve mama

Iată ce spun în diferite interviuri copiii ei despre Deneuve mama:

”Mama mi-a dat o educație strictă, pentru care îi sînt extrem de recunoscător, căci e o armă formidabilă în viață” – Christian Vadim.

”…oamenii cred că mama e rece; dar nu e. Este precaută și foarte amuzantă, dar o cunoști în timp…este timidă, dar foarte carismatică.”

Omul de dincolo de ecran

Tot Chiara Mastroiani povestește: ”Cînd i-am spus mamei că vreau să devin actriță, a fost dezamăgită. S-a speriat. Dorea să fac ceva ”serios”, să merg la universitate și să studiez. (…) Știu că este o actriță de succes, cu o carieră extraordinară, dar ea știe că a fost norocoasă și că cele mai multe actrițe nu ajung să lucreze atît de mult.”

”Mama este o persoană căreia îi place grădinăritul, îi place să gătească, să joace cărți. E foarte amuzantă. (…) Ceea ce se vede pe ecran e foarte diferit de cum este ea în viața de zi cu zi.”

Păreri și păreri

O biografie neautorizată, publicată în Franța în 2007 recunoștea că nu sînt dezvăluiri senzaționale ale unor lucruri neștiute din cariera ei de actriță, însă nu la fel stau lucrurile cu privire la viața ei privată. Autorul cărții – Bernard Violet, jurnalist cunoscut pentru scandalurile cuprinse în cărțile sale despre staruri precum Alain Delon sau Gerard Depardieu – susține că vrea să facă un portret veridic, dincolo de legenda ce o înconjoară pe Deneuve. Dezvăluirea ce a provocat cele mai mari discuții este cea potrivit căreia tatăl actriței, Maurice Dorleac, ar fi colaborat cu ocupantul nazist în timpul celui de-al doilea război mondial.

Dincolo de asta, cititorii mai află că relația cu Pierre Lescure, personalitate a presei franceze, a durat șapte ani sau că a fost traumatizată de faptul că Roger Vadim nu s-a căsătorit cu ea la New York, așa cum promisese. Deși cartea nu pune în discuție talentul actoricesc al lui Deneuve, o consideră totuși ”înainte de toate o materialistă și o decepție din punct de vedere uman”.

O concluzie răutăcioasă, dacă ne uităm la ce spun despre ea alți jurnaliști, citați de Le Monde: ”În comparație cu alte staruri, duce o viață foarte normal. Admiratorii ei nu sînt agresivi. Iese seara la cină la restaurantele din cartier: oamenii o recunosc, dar nu le pasă”, spune jurnalista Annette Levy-Willard. La rîndul său, cineastul Regis Warnier spune într-o emisiune consacrată lui Deneuve de France Culture: ”Vă puteți întîlni cu ea și cu fiica ei, Chiara, la intersecția de la Odeon: merg la cinema, ca toată lumea”.

Să punem în oglindă două moduri de prezentare a unei informații: editura Gallimar publică în 1996 o biografie a lui Francois Truffaut, în care, printre altele, este prezentată relația lui Truffaut cu Deneuve și mai ales circumstanțele despărțirii. Un an mai tîrziu, autorii, alături de șase ziare și reviste, sînt condamnați la plata unei amenzi de 30.000 de franci. Să ne înțelegem: informațiile din carte erau corecte, documentele pe care se bazau fac parte din arhiva Films du Carrosse (compania de producție a lui Truffaut). Dar dezvăluirea unor informații atît de intime a însemnat, pentru Deneuve, încălcarea liniei roșii.

 

În 2004, Alexandre Fache scrie ”Catherine Deneuve, o biografie”, la baza căreia stau tonele de articole și interviuri date de actriță. Episodul Truffaut este evocat, dar fără detalii despre cum s-a încheiat. De data aceasta Deneuve nu l-a dat în judecată. Să fie vorba de dozaj? De modul de prezentare a informației?

Iata cateva pagini unde veti putea vedea mai multe fotografii ale lui Deneuve.

Vogue, Viola, VanityFair

 

Cum arata azi o femeie ce aparea pe coperta Vogue in anii ’60

Benedetta Barzini este un nume probabil necunoscut la noi. Insa ea este una dintre modelele renumite in anii ’60, cind aparea mereu pe coperta revistei Vogue Italia sau era prezenta in lumea artistica a New York-ului.

Noua ne-a placut sa o descoperim pentru ca este o doamna care stie sa imbatrineasca. Mai mult decit atit, la peste 70 de ani, este inca invitata de casele de moda sa prezinte unele creatii vestimentare pe modium – o ”evergreen model”.

Va invitam sa priviti cum s-a transformat aceasta femeie tinara exceptional de frumoasa intr-o femeie matura frumoasa si eleganta.

Iat-o aici, la o defilare de moda, la 70 de ani.

 

Si iata si citeva fotografii sint aparute in revista Vogue, doar anii difera.

Credit foto: Revista VOGUE 

 

Benedetta Barzini are si o biografie interesanta: este fiica si nepoata a unor mari jurnalisti italieni, iar mama ei era, la 32 de ani, cea mai bogata vaduva din Italia, primul ei sot fiind un important bancher Italian. Fratele ei, fiul din prima casatorie a mamei, este Giangiacomo Feltrinelli, cu convingeri comuniste declarate, dar si foarte bogat, mostenitorul averii tatalui sau si proprietarul editurii cu acelasi nume. In paranteza fie spus, editura devene faimoasa dupa ce a publicat in Europa occidentala romanul Doctor Jivago, al carui manuscris fusese scos din Uniunea Sovietica. Aceasta mama bogata si sofisticata nu va avea relatii prea bune cu copiii ei, dupa cum reiese din ce vor povesti sau scrie mai tirziu atit Giangiacomo, cit si Bernadetta.

Credit foto: Glamour.it

Credit foto: Glamour.it

La 20 de ani, Benedetta ajunge in Statele Unite, invitata chiar de directoarea revistei Vogue, dupa ce aceasta a vazut-o in citeva fotografii facute pe strada. Trebuie sa ramina citeva zile, dar ramine cinci ani. Se imprieteneste cu Salvador Dali si Andy Warhol, ajunge sa ia cina cu familia Kennedy, ”pur si simplu pentru ca eram una dintre cele mai frumoase femei din perioada aceea”, va scrie ea mai tirziu.

Dupa 10 ani de modelling, are puterea de a se angaja intr-un oras oarecare din Italia, pe un post oarecare, ”pur si simplu pentru ca telefonul nu a mai sunat”. Pe linga invitatiile ocazionale de a fi model la defilari de moda ale marilor case, aceasta doamna deja septuagenara este profesor, preda cursuri de Istoria vestimentelor si Antropologia modei la nivel universitar.

 

 

In 1993 ii apare o carte de o sinceritate dezarmanta – Storia di una passione senza corpo (Povestea unei pasiuni fara corp) – despre ce inseamna de fapt paradisul modellingului, la care viseaza toata lumea, despre familie si viata.

 

Maria Callas

A fost numita La Divina. A fost una dintre cele mai importante soprane din secolul XX. A facut istorie in lumea operei cu interpretarile sale. A fost amanta faimoasa a lui Aristotel Onassis. Este o legenda despre care s-au scris carti si s-au facut filme.

640px-CallasAmsterdam1973aCum poti descrie viata unei legende? Callas a fost descrisa in multe feluri: ca fiind violenta si pasionala, ca avind o viata cu abandonuri succesive, ca sfisietoare de inimi. Unii au considerat ca de fapt ea a fost mereu in cautarea unei vointe exterioare care sa o conduca – intii mama, apoi profesoara Elvira de Hidalgo, apoi sotul italian Meneghini si mai tirziu Onassis, dar si directorii caselor de discuri unde inregistra. Dupa moartea ei, criticii vor spune ca ea a obligat lumea muzicala sa exploreze noi dimensiuni. Ca talentul ei remarcabil a fost un dar si un blestem deopotriva. A avut admiratia muzicienilor, a dirijorilor, a criticilor si a platit un pret pentru aceasta cariera fabuloasa si totusi atit de scurta.

Ce este insa fascinant este ca, desi Callas a trait doar 54 de ani, legenda se scrie in continuare: in 2002 Zefirelli a facut un film despre ea – Callas Forever, in 2007 primeste post mortem un premiu Grammy Lifetime Achievement, iar revista BBC Music Magazine o declara cea mai mare soprana a tuturor timpurilor. In fine, la 30 de ani de la moarte este scoasa o moneda comemorativa de 10 euro, pentru Grecia. Iar lista muzicienilor care spun ca a avut o influenta uriasa asupra lor este nesfirsita.

Iata-i povestea.

Mama

Maria Cecilia Kalogeropoulos este numele fetitei nascute la New York din parinti greci, dar Callas este varianta scurta si americana. Mama Mariei marturiseste cu sinceritate, ani mai tirziu, ca nu a dorit sa isi vada copilul dupa nastere, pentru ca nu era baiat. Baiat, asta isi doreau Evangelia si George Kalogeropoulos, plecati din Grecia la New York dupa ce fiul le moare la o virsta frageda. Maria este a doua fetita, prima este Cynthia, care va deveni ulterior Jackie.

Dupa 14 ani de New York, Evangelia decide sa se intoarca cu fetele in Grecia, spunind ca acolo ar trai foarte bine cu banii cu care in marele oras american abia se descurcau. In plus, hotaraste ca cele doua fete vor fi artiste. Mai multe, vor fi vedete. Ea va fi responsabila ulterior de crearea si alimentarea legendei Callas.

Copilul Maria Callas este grasa – mama o indoapa cu dulciuri – si mioapa. Dar mama ambitioasa ii vede inzestrarile muzicale si o impinge cu indirjire sa si le dezvolte. ”Nu reprosez nimic nimanui, dar nu ar trebui sa i se ia unui copil copilaria. Mama era prea grabita”, va spune Callas multi ani mai tirziu. Cu toate acestea, relatia cu mama ei a ramas in cel mai bun caz rece.

Profesoara

Elvira_de_Hidalgo_1In perioada de studio cu profesori greci de la Conservator, intra in viata Mariei Callas profesoara Elvira de Hidalgo. Ilustra soprana spaniola, care cintase altadata cu nume precum Caruso si Saliapin, ramasese blocata la Atena din cauza razboiului.

Iata ce isi va aminti Elvira de Hidalogo despre intilnirea cu vocea Mariei: ”O cascada de sunete insa total necontrolate, dar am inchis ochii si m-am gindit la bucuria pe care o voi incerca sa lucrez un asemenea metal. Sa-l mulez pina la perfectiune.”

La rindul ei, Callas va recunoaste si ea numele si meritul Elvirei de Hidalgo: ”Urmam cursurile ei de dimineata pina seara. Incepeam lectiile cu ea la ora 10 dimineata, ne opream la ora prinzului, de cele mai multe ori doar pentru a minca un sandwich si reluam pina la ora opt seara. Nici nu mi-ar fi trecut prin minte ca as fi putut sa ma duc acasa mai devreme, pur si simplu pentru ca nu as fi stiut ce sa fac”, va spune Callas ani mai tirziu.

Elvira de Hidalgo nu o invata doar sa cinte, ci chiar sa fie femeie. O invata sa mearga, ii corecteaza tinuta – umerii, pieptul, o invata sa se imbrace, ii arata calitatile si greselile absoventilor de Conservator. Cu alte cuvinte, profesoara forma o voce si o femeie. De altfel, mama Mariei se va plinge in memorii de profesoara, va scrie ca e orgolioasa si dornica de cistigaturi, fara a indrazni insa sa critice rolul ei in formarea profesionala a familiei.

Refuzul contractului cu Metropolitanul si intilnirea providentiala

La incheierea celui de-al doilea razboi mondial, in 1945, Maria decide sa se intoarca in America. Desi cinta deja la Opera din Atena, profesoara ei ii spusese ca, pentru a deveni o cintareata recunoscuta in toata lumea, trebuie sa cinte pe scenele din Italia. Maria pleaca totusi in America unde, dupa o serie de refuzuri, are o auditie cu directorul Operei Metropolitan, Edward Johnson, care ii si ofera un contract. Pe care insa, surpriza, tinara cintareata de doar 22 de ani il refuza. Refuza sa debuteze la Metropolitan in rolurile Leonora si Butterfly, insa are suficienta indrazneala ca sa ii spuna directorului ca ar accepta Aida si Tosca. Debutul ei la New York va mai intirzia opt ani.

Intre timp, il cunoaste si se imprieteneste cu un tinar bas, Nicola Rossi-Lemert, si, prin el, pe directorul artistic al festivalului de la Verona, Giovanni Zenatello. Acesta o asculta cintind si ii ofera un contract. Maria pleaca deci sa debuteze la Verona, intr-o seara de august in 1947. Dupa cum ii spusese Elvira de Hidalgo, lumea internationala a muzicii se cucereste din Italia.

Italienii

Maria_Callas_(La_Traviata)_2La Verona, la acest prim concert italian, intra in viata ei urmatoarele doua personaje importante – dirijorul Tullio Serafin si Giovanni Battista Meneghini, un domn de familie buna, industrias bogat si celibatar convins, se va indragosti iremediabil de Maria si ii va deveni sot.

Tulio Serafin va fi, pentru Maria, Maestrul Serafin, cel care a facut-o La Callas, si despre care va spune, mai tirziu: ”Nu exista decit doi dirijori pe lume: Serafin si Giulini”.

Intilnirea cu Meneghini ii aduce ceva foarte important in plan personal: liniste. Maria poate in sfirsit doar sa cinte, el se va ocupa de toate celelalte chestiuni administrative. Desi s-au cunoscut in 1947, cei doi s-au casatorit abia in 1949, spre dezamagirea mamei posesive a lui Meneghini, dar si a familiei Callas. Intre cei doi era o diferenta de aproape 30 de ani, s-a spus ca formau o pereche ciudat de nepotrivita, care afisau insa o casnicie perfecta. Maria afirma chiar in presa vremii ca pentru el ar renunta chiar la cintat. El o urmeaza din oras in oras, de la un concert la altul, iar seara ea ii gateste felurile favorite, ale caror retete le gasim in ziarele de a doua zi. prezinta cu retete detaliate. Din 1951 el va fi agentul ei exclusiv timp de opt ani.

In paranteza fie spus, mai tirziu, cineva va remarca cu uimire ca, dintre miile de articole scrise in presa vremii, probabil doar citeva sute sint cronici serioase si portrete atent scrise, care reusesc sa treaca de partea senzationala si chiar sa scrie despre ea si despre munca ei.

In fine, a treia intilnire este cu Luchino Visconti, care ii ofera primul rol comic, in Turcul in Italia, una dintre primele opere ale lui Rossini. Visconti, ca si Zefirelli, de altfel, regizori importanti veniti din lumea teatrului si a filmului, si-au dat seama ca Maria e o mare artista, ca pot crea cu ea spectacole in care muzica si teatrul fac un spectacol complet.

Croitoreasa

Mai exista o persoana importanta in viata lui Callas, cu un rol esential in transformarea tinerei grasute in diva Callas. Madame Biki pe numele ei, aceasta era o modista celebra in toata Europa. Atit de celebra incit si-a permis initial sa o refuze pe Callas, pentru ca nu imbraca femei masive, desi domnul Meneghini si-a pus la bataie autoritatea si banii. Ulterior, intre cele doua se stabileste o relatie foarte apropiata, Madame Biki avind probabil un rol important in decizia Mariei de a slabi si in orice caz fiind cea care i-a redesenat silueta. Madame Biki va desena nu doar tinutele de zi cu zi, ci si costume de scena.

Furtuna Onassis

Callas si Onassis s-au intersectat de citeva ori la diferite evenimente, dar relatia lor va incepe in 1957, dupa unii biografi, sau in 1959, dupa altii. Se spune ca momentul care o va face pe Callas sa iubeasca are loc in 1959, dupa premiera unui spectacol la Covent Garden, cind Onassis organizeaza o receptie in cinstea ei, la un hotel de lux, decorat cu trandafiri rosii, unde invita 5000 de persoane. Amindoi sint greci – Maria este prima cintareata a lumii, iar Ari (cum ii spuneau prietenii) este Aristotle_Onassissimbolul reusitei in afaceri internationale. Maria, care este totusi o burgheza maritata cu un milionar de provincie, este sedusa pur si simplu de vitalitatea si luxul orbitor risipit de cel care cumpara tablouri la numar si oferea diamante tuturor femeilor cu care se afisa.

Exista chiar o poveste faimoasa, despre o croaziera pe Mediterana, cu iahtul lui Onassis – Maria insotita de sotul ei, Onassis alaturi de sotia sa, printre invitati Winston Churchill si Greta Garbo. Daca incercam sa ne imaginam scena, este pur si simplu un film holywoodian. Un capitol se inchide, altul incepe.

Viata cu Onassis este ca o furtuna – mereu sub ochii lumii, mereu cu presa si fotografii pe urme. Incep speculatiile legate de posibila casatorie – Maria, care este complet transformata, complet indragostita de Ari, si-o doreste, Onassis declara doar ca sint doar foarte buni prieteni. In viata lui apar si alte femei, presa scrie, Callas stie si tace. Onassis o admira pe Maria. Ea il iubea. Iar el nu va ezita sa treaca mai departe, spre o femeie si mai celebra, cu care se va si casatori: Jackie Kennedy.

Vocea

S-a spus despre tinara Callas ca are o voce interesanta, cu posibilitati extraordinare, dar si cu defecte enorme – vor fi necesari ani de exercitii si vocalize, ore de munca, pentru a reusi sa le remedieze doar partial. Dupa ani de munca sustinuta – in spectacole, dar si in orice clipa de ragaz, cind repeta cu o energie extraordinara, ca sa isi corecteze imperfectiunile din voce – Callas cucereste Scala si intreaga Italie. Eleva Elvirei de Hildalgo este o primadona, o vedeta internationala.

Munceste mult, dar in acelasi timp, inca de foarte devreme da dovada de o incredibila fragilitate. Uneori nu are forta necesara sa cinte, alteori are picioarele atit de umflate incit abia poate merge. Pe scena, fara ochelari, se spune ca era pur si simplu oarba. Prin aceasta conditie fizica inegala au fost explicate multe dintre refuzurile de a cinta sau incalcarile de contracte considerate adesea capricii. In ’57, cu o ora inainte de spectacol, decide sa nu mai cinte intr-un concert programat la Atena – era epuizata nervos. Urmeaza alte si alte momente cind, din varii motive, isi va incalca contractele. Fostul ei sot, Meneghini, va spune, dupa divort ca ”Maria are nevoie de un barbat”.

Iata ce scrie presa vremii: ”In timp ce Tebaldi, pentru a nu cita decit pe una dintre cele mai celebre cintarete actuale, duce o viata stearsa de mic burgheza si viseaza doar sa cultive o bucata de pamint in provincial ei natala, la Parma, Callas are la Milano o casa fantastica de 60 de milioane de lire (ceea ce e destul de putin), cu mobile vechi si tablouri de Frangonard, Tizian, Degas, Fra Angelico; garderoba ei cuprinde 36 de mantouri de blana, 200 de rochii, 300 de palarii”.

Epoca in care a trait insa a facut sa ramina dupa ea numeroasele inregistrari realizate cu casele de discuri, arhive intregi cu sute de fotografii de la spectacole si chiar film. In fine, o alta Callas poate fi vazuta cind conduce in Statele Unite, la Julliard, niste master classes de canto. Pentru a o vedea pe aceasta Callas, cea care lucreaza cu studentii, care explica, asculta si cinta, veneau in sala nume precum Placido Domingo sau Lilian Ghish.

Va muri in urma unui atac de cord, in apartamentul de la Paris, in 1977. Va fi incinerata, iar cenusa va fi imprastiata in Marea Egee, asa cum dorise, insa nici chiar asta nu a fost simplu, caci intii a fost nevoie sa fie recuperata de la cei care o furasera.
Citatele sint preluate din ”Callas – o viata”, autor Pierre-Jean Remy, Editura Muzicala, Bucuresti, 1988